Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pieter Brueghel, în viziunea lui Dominique Rolin

        de Maria Tronea

Anul acesta se împlinesc patru sute cincizeci de ani de la moartea lui Pieter Brueghel cel Bătrân, cel mai important pictor flamand din secolul al XVI-lea. Evenimentul a fost marcat şi de expoziţia comemorativă deschisă la Kunsthistorisches Museum din Viena, în perioada 2 octombrie 2018 -13 ianuarie 2019, prima expoziţie monografică la nivel mondial a pictorului.

Opera lui „Brueghel le Drôle” reţine şi atenţia lui Baudelaire, care notează, în Critique d’art, următoarele: „Există aici, fără îndoială, o anumită sistematizare, o tendinţă spre excentricitate, o metodă a bizarului. Dar este sigur, de asemenea, că acest straniu talent are o origine mult mai înaltă decât un fel de rămăşag artistic. În tablourile fantastice ale lui Brueghel «Poznaşul», se arată întreaga forţă a halucinaţiei” (Baudelaire, Śuvres complčtes, II, Gallimard, Paris, 1976, t. n.).

Scriitoarea belgiană Dominique Rolin (1913-2012), născută la Bruxelles şi stabilită la Paris în 1946, a cărei operă vădeşte aplecarea spre estetism, este autoarea a două cărţi inspirate, în primul rând, de tablourile lui Brueghel, sursele privind viaţa pictorului fiind destul de rare. Prima dintre acestea, romanul Dulle Griet (Ed. Denoël, Paris, 1977) împrumută titlul unui tablou celebru al lui Brueghel (1564, Anvers, Museum Mayer van den Bergh). Prin apel la ekphrasis, pictura hrăneşte, aşadar, imaginarul literar. Avem de-a face însă şi cu fenomenul de reciclare culturală şi, implicit, cu o intertextualitate filată, tabloul lui Brueghel fiind, la rândul lui, inspirat de o figură ce ţine de legendele Ţărilor de Jos, Dulle Griet – Margot Nebuna, plasată sub semnul ambiguităţii sexuale (Marguerite, fecioara mascată în Pélagius) şi al ambiguităţii morale (patroana femeilor gravide şi lehuze, dar şi mejeră hoaţă, piromană, ucigaşă). Legenda vorbeşte despre revolta unei femei, Margot, devenit㠄Nebuna” ca urmare a unei vieţi marcate de sărăcie şi nenorociri, care se îndreaptă spre Infern pentru a-i cere socoteală diavolului însuşi. Cursa distrugătoare a acestei harpii înarmate cu o sabie, care incendiază peisajul şi seamănă groază în jur, este expresiv ilustrată de tabloul lui Brueghel, pictorul satirizând aici mânia, unul dintre cele şapte păcate capitale. Un pandant al acestei curse nebune este în romanul lui Dominique Rolin simbolul femeii-pasăre, asociat scriiturii bazate pe fragmentare: „Am plasat apoi, rând pe rând, în celelalte spaţii, restul romanului complet. Am bătut din picior. Am tăiat aerul, zig, zag, cu dublul semn al sabiei mele. Lustrele s-au stins. Drama urma să prindă contur”. Dinamica scriiturii imită dinamica tabloului brueghelian, dominată de marşul agresiv al lui Dulle Griet, devenită un alter ego al naratoarei.

Fluxul narativ este întrerupt de descrierea tabloului Dulle Griet: „Centrul tabloului este ocupat de o femeie văzută din profil. Mărşăluitoarea, pe care o ghiceşti neobosită, cu falca înţepenită de pieptarul cuirasat, poartă pe cap, drept cască, o marmită de sub care atârnă părul în dezordine. Nasul îi este lung, privirea rătăcită, gura deschisă, gâtul încordat, ţine în mâna dreaptă, orizontal, o sabie. Cu mâna stângă, înmănuşată în fier, strânge pe burtă pulpana unui şorţ plin de obiecte. Pe braţ: toarta unui coş de unde se iţeşte, pieziş, o tigaie. Strângând la subsuoară un sipeţel din metal fin cizelat, s-ar zice că este trasă înainte, părând marcată în acelaşi timp de semnul plumbului, al pericolului, al demenţei vizionare. Dacă înfăţişarea sa evocă ideea de linişte, restul compoziţiei este, dimpotrivă, zgomotos. Femeia rămâne surdă, în mod evident, la ceea ce o înconjoară: pârâituri, plesnituri, flăcări, explozii, inundaţii. Hoarde de mejere formează în spatele ei un isteric univers pitic. Monştri disperaţi vomită, defechează: şvabi-nemţeşti, broaşte râioase, mari insecte zburătoare, maimuţe, porci, păianjeni muzicali, şopârle sunt în acelaşi timp în încleştare cu ziua şi cu noaptea. Ce vrea somnambula? Să extermine omul şi să-l deposedeze de bunurile sale (...)”. Prin această descriere minuţioasă, scriitoarea redă expresiv dinamismul tabloului, surprinzând în acelaşi timp pecetea artei bruegheliene: colcăiala monstruoasă, grotescul, satira. Aceste elemente au şi valoare de citat omagial, evocând un ilustru înaintaş, Hieronymus Bosch.

Furia revoltei feminine, răspuns la vânătoarea de vrăjitoare dezlănţuită de Inchiziţie, din Dulle Griet, are ca pandant furia creatoare din L’Enragé (Ed. Ramsay, Paris, 1978), biografie fictivă a lui Brueghel. În acest roman, animat de vocea naratorului-pictor care îşi povesteşte viaţa, Dominique Rolin face apel la informaţiile furnizate de Carel van Mander (1604), primul istoric al picturii flamande. Bolnav, aflat în pragul morţii (septembrie, 1569), având-o alături pe tânăra-i soţie, Mayken, Pieter sfidează sfârşitul, dar şi atrocităţile istoriei (în Bruxelles, opresorii spanioli fac să curgă sângele) prin furia creatoare, furie care îl apropie de nebunia lui Dulle Griet, dublul său feminin. „Turbatul” mută spectacolul „lumii de-a-ndoaselea” în tablourile sale, dezvăluind în acelaşi timp infernul său interior, simbolizat de colcăiala diabolică a personajelor-furnicar, ce aminteşte de Bosch. Personajul Dulle Griet, menţionat şi în acest roman, are valoare de liant, ilustrând intratextualitatea. Pictorul-narator are chiar revelaţia unei asemănări dintre bizara Fecioară spaniolă, („înduioşătoare mumie fără milă”, ce „răspândeşte în jurul ei, în cascadă, un mister care nu va fi luminat niciodată”) din Catedrala Notre-Dame de la Chapelle (unde se oficiase căsătoria lui cu Mayken) şi „Nebuna”: „De fapt, ea seamănă cu Dulle Griet, marea mea păgână”.

În pragul morţii, pictorul îşi rememorează viaţa, inseparabilă de creaţie, după cum o dovedeşte şi titlul celui de-al doilea capitol al cărţii: „Memoria mea este mai întâi un cer – Fiecare amintire este un lac”. Născut în Ţările de Jos, în apropiere de Breda, Piet îşi petrece copilăria la o fermă, Ooievaarsnest („Cuib de berze”), în mijlocul naturii. Acest loc îi inspiră, la vârsta de cinci-şase ani, primul desen, un peisaj, punct de plecare pentru Lunile anului. Un coleg de şcoală, Karel, îi dăruieşte o carte care-i va hrăni inspiraţia artistică: „Era vorba de o culegere de vechi proverbe flamande. Ferocitatea lor drolatică mi-a făcut o impresie teribilă. Am păstrat acest preţios volum alături de Sfânta Biblie pe care mi-o oferise preotul, cu trei ani înainte, la împărtăşanie” (Rolin, Ed. Labor, Bruxelles, 1986, t.n.). Proverbele îl fac să descopere râsul şi îi deschid calea spre reflecţie, inspirându-i mai târziu seria Proverbelor flamande. În satul natal, trăieşte pictorul şi prima sa poveste de dragoste, cu o fetiţă de vârsta lui, Boontje. Un simplu gest al băiatului, văzut de un ochi răuvoitor, stârneşte oprobriul comunităţii, punând capăt idilei copilăreşti. Nu peste mult timp, satul este ars de invadatorii spanioli şi populaţia măcelărită. Părinţii lui Piet dispar în acest dezastru, la fel ca Boontje, adolescentul fiind silit să ia calea exilului. Drumul său este jalonat de spânzurători: „Breda s-a anunţat întâi prin vreo douăzeci de spânzurători înălţate la mică distanţă unele de altele. Spânzuraţii, pe care-i împingea macabru vântul, atrăgeau zborul strâns al ciorilor (...)”. În roman se prefigurează, astfel, o alegorie a morţii, motivul thanatic fiind recurent şi în tablourile pictorului, culminând cu Triumful morţii (1562-1563, Muzeul Prado, Madrid), în care Brueghel se dovedeşte pe deplin urmaşul lui Bosch. Aceeaşi „nebunie” creatoare îi uneşte.

În ultima iarnă a vieţii sale, pictorul realizează un tablou de care se ataşează în mod deosebit, La Pie sur le gibet (Coţofana pe spânzurătoare), pe care îl numeşte „peisajul meu magnific”. Din dragoste pentru soţia sa, Mayken, i-l lasă moştenire prin testament. Există în acest gest şi o notă de umor, ca în multe din tablourile sale: „Căci Coţofana, Coţofana, ei bine, era caricatura fidelei mele iubite, cocoţate pe spânzurătoarea Morţii, adică eu însumi!”. Flecăreala trecătoare a femeii-pasăre, prezentă şi în Dulle Griet, se constituie în element al dinamismului creator, vădind unitatea operei. Motivul nebuniei leagă cele două personaje, legând în acelaşi timp, prin apel la ekphrasis, literatura şi arta plastică. Scriitura estetică a lui Dominique Rolin reactualizează universul pictural brueghelian, ilustrând, aşa cum sublinia Michel Foucault într-una din cărţile sale, interesul pentru chipul nebuniei: „(...) În sfârşit, în centrul acestor jocuri serioase, marile texte ale umaniştilor: Flayder şi Erasmus. În faţa acestor vorbe, cu dialectica lor neobosită, în faţa tuturor acestor discursuri reluate şi întoarse la nesfârşit, o lungă dinastie de imagini, de la Hieronymus Bosch cu Vindecarea nebuniei până la Brueghel şi a sa Dulle Griet, iar gravura transcrie ceea ce teatrul şi literatura reluaseră: temele îmbinate ale Sărbătorii şi ale Dansului Nebunilor” (Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, Humanitas, 1996).

© 2007 Revista Ramuri